JUNCU ȘTEFANIA-DANIELA DIPLOMAȚIA ROMÂNEASCĂ LA LIGA NAȚIUNILOR 2 Cuprins Bibliografie ......................................................................................................................... 53 3 Diplomația românească la Liga Națiunilor Prefață "Diplomația românească la liga națiunilor" explorează în profunzime implicarea României în cadrul Ligii Națiunilor, o organizație internațională cu obiectivele de a promova pacea și cooperarea internațională, constituită după Primul Război Mondial. În introducere, se subliniază importanța subiectului în contextul diplomației românești și se conturează direcțiile principale ale cercetării. Primul capitol investighează conceptul de idealism în politică și relația sa cu practica diplomatică, oferind o analiză detaliată a paradigmei idealiste și a criticii aduse acesteia. În cadrul acestui capitol, se examinează modul în care idealismul a fost aplicat în operațiunile Ligii Națiunilor, inclusiv aspecte ale sistemului său și abordările sale în rezolvarea conflictelor internaționale. Al doilea capitol se concentrează pe implicarea României în Liga Națiunilor, începând cu statutul său de membru fondator al organizației și explorând ulterior principalele contribuții aduse de stat în cadrul Ligii. Aici sunt analizate activitățile și inițiativele României în promovarea obiectivelor Ligii Națiunilor, evidențiindu-se rolul său în stabilirea păcii și în încercările de consolidare ale cooperării internaționale. Ultimul capitol examinează contribuția unor diplomați români notabili la activitățile și deciziile Ligii Națiunilor. Profilul și impactul unor personalități precum Nicolae Titulescu, Elena Văcărescu, Vespasian Pella, Constantin Antoniade și Nicolae Petrescu-Comnen sunt prezentate în detaliu, evidențiind rolul lor în modelarea politicii externe a României și în promovarea intereselor naționale în cadrul organizației internaționale. Prin intermediul acestei lucrări, se oferă o perspectivă comprehensivă asupra participării României la Liga Națiunilor și a impactului acesteia asupra diplomației românești în perioada interbelică. 4 Introducere După primul război mondial, Societatea Națiunilor a fost înființată ca o expresie a aspirației și dorinței umane de dreptate și încredere în capacitatea rațiunii de a învinge. Prima mare conflagrație globală, considerată o calamitate fără precedent comparabilă doar cu invaziile barbare, a adus daune materiale semnificative și pierderi umane masive. În 1935, Vespasian V. Pella estimase că durata războaielor depășea cu mult durata perioadelor de pace, iar Mircea Malița sugera că istoria societății umane ar trebui reinterpretată nu ca o cronică a conflictelor, ci ca o succesiune continuă de negocieri. Președintele american Woodrow Wilson a fost profund convins de necesitatea înființării unei Societăți a Națiunilor, văzută ca un organism internațional al rațiunii și justiției, capabil să asigure pacea universală și să rezolve orice dispută între state pe cale pașnică. Wilson avea atât de multă încredere și optimism în acest proiect încât nu lua în considerare posibilitatea respingerii propunerii sale sau a unei reacții rezervate. Cu toate acestea, eficacitatea morală conferită Societății Națiunilor părea insuficientă pentru a soluționa disputele dintre statele membre. Pactul Societății Națiunilor, adoptat la 28 aprilie 1919, stabilea înființarea Societății Națiunilor și a instituțiilor acesteia: Adunarea, Consiliul și Secretariatul permanent. Acest pact, deși nu interzicea războiul, stabilea condițiile în care acesta putea fi declanșat, modalitățile de soluționare a conflictelor între state și sancțiunile pentru cei care încălcau prevederile sale. Recepția globală a Societății Națiunilor a fost una entuziastă. Odată cu crearea Pactului, Consiliul a fost bombardat cu scrisori, propuneri și sugestii din partea statelor, organizațiilor și personalităților. Se anticipa că înțelegerea între popoare va fi atât de rapidă și profundă, încât ar putea fi necesară chiar adoptarea unei limbi universale, care să înlocuiască engleza și franceza. În acest scop, în 1921, Congresul Internațional Esperanto s-a întrunit la Praga, iar alte două întâlniri în același an, la Rio de Janeiro și Viena, „au cerut adoptarea unei limbi internaționale prin rezoluții și apeluri” 1. Societatea Națiunilor a avut o influență semnificativă, datorită varietății prin rigoarea și umanitatea preocupărilor și domeniilor pe care le-a abordat. Interesele organizației nu s-au limitat la problemele păcii și războiului. Au fost inițiative și rezultate în sectoare precum cooperarea cultural-științifică, social-umanitară, iar în ceea ce privește pacea și războiul, a deschis o nouă eră, introducând principii și metode pe care comunitatea internațională se străduiește și astăzi să le facă funcționale: egalitatea statelor în drepturi, garantarea independenței și integrității teritoriale prin securitatea colectivă, sancționarea colectivă a agresorului, abolirea diplomației secrete etc. 1 Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Iași, Editura Institutul European, 1997, p. 44; 5 În cadrul diferitelor organisme ale Societății, s-au organizat dezbateri și conferințe, s-au elaborat proiecte și s-au luat decizii, s-au adoptat rezoluții și convenții, s-au publicat și distribuit materiale, s-au întocmit și răspândit statistici în domenii precum comerțul, circulația monetară, finanțele și băncile de stat, efectivele și cheltuielile militare, etc. Cu toate acestea, Societatea Națiunilor nu avea mijloacele necesare pentru a-și impune soluțiile, iar aplicarea sancțiunilor militare ridica numeroase probleme. Cu toate constrângerile sale, apariția scenei păcii a fost întâmpinată cu entuziasm de numeroși contemporani. J.B. Duroselle, în analiza sa, a considerat Liga drept „una dintre cele mai originale și inovatoare componente ale tratatelor de pace”2. Eduard Benes a caracterizat Liga drept „marele instrument al păcii”, iar principiile proclamate în Pact ca „reflecția democratizării Europei și a lumii”. John Maynard Keynes, economist britanic, a privit forumul de la Geneva ca pe „un rezultat de seamă al războiului și cel mai semnificativ pentru fericirea omenirii; chiar și într-o formă imperfectă, era ceva durabil, o începutură pentru un nou principiu de guvernare globală”3. România a fost activ implicată în Societatea Națiunilor, în special o dată cu numirea lui Nicolae Titulescu în fruntea sa. Ideile susținute de Titulescu au găsit o receptare favorabilă în opinia publică internațională. Acționând alături de alte state medii și mici, România și-a putut face auzită și respectată vocea, exprimându-și opiniile cu privire la cele mai presante probleme ale vremii. Pentru România, Societatea Națiunilor a reprezentat o instituție solidă în care puteau fi gestionate pacea și securitatea națională. Scopul prezentului studiu este să evidențieze diversele aspecte ale implicării României în Societatea Națiunilor, cu accent pe contribuția lui Nicolae Titulescu la consolidarea, dezvoltarea și afirmarea principiilor generale ale dreptului internațional, aplicarea lor în practica relațiilor interstatale în perioada interbelică și întărirea păcii și securității internaționale, fără a pretinde că va acoperi întregul spectru al acestui subiect. Totodată, vor fi prezentate și alte personalități române de seamă, prezente pe scena Ligii Națiunilor, precum: Elena Văcărescu, Vespasian Pella, Constantin Antoniade și Nicolae Petrescu – Commen. S-a subliniat contribuția lui Nicolae Titulescu la activitatea Societății Națiunilor, unde a apărat interesele naționale ale României și a promovat ideea de a eradica războiul, precum și definirea conceptelor de agresiune și agresor, însă alte aspecte ale vieții sale, cum ar fi activitatea didactică, juridică și științifică sau eforturile de a restabili relațiile cu U.R.S.S. și colaborarea cu statele din America Latină, nu au fost tratate. Personalitatea lui Nicolae Titulescu a fost și va rămâne de interes pentru juriști, diplomați, istorici, politologi, economiști, jurnaliști și în general pentru toți cei interesați să înțeleagă politica 2 Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor, București, Editura Academiei Române, 1988, p. 25; 3 John Maynard Keynes, Consecințele economice ale păcii, Sheffield, Editura Revelation Press, 2023, p. 108; 6 externă a României și evoluția relațiilor internaționale în perioada interbelică, abordând marile probleme cu care s-a confruntat comunitatea internațională între cele două războaie mondiale. Indiferent dacă discutăm despre consolidarea unității naționale a României, semnarea păcii de la Versailles, reglementarea datoriilor de război, instituirea Societății Națiunilor și sporirea eficienței acesteia, realizarea dezarmării, instituirea securității colective, condamnarea agresorilor, fascismului și revizionismului, definirea agresiunii, consolidarea Micii Înțelegeri și crearea Înțelegerii Balcanice, stabilirea relațiilor diplomatice ale României cu Uniunea Sovietică, politica de bună vecinătate și spiritualizarea frontierelor, apărarea păcii și prevenirea războiului, în toate aceste acțiuni și momente Nicolae Titulescu a fost figura centrală, fiind considerat omul politic cu viziune și acțiune, un vizionar remarcabil, care a dominat scena politică timp de aproape un sfert de secol. Dintre colaboratorii lui Nicolae Titulescu la Geneva, care au contribuit la consolidarea prestigiului României în plan internațional, s-au remarcat: Filip Lahovari, Alexei Catargi, dr. Toma Ionescu, D. Negulescu, D. Iancovici, Elena Văcărescu, Ctin. Dissescu, Edmond Ciuntu, Sextil Pușcariu, N. Petrescu-Comnen, Mircea Djuvara, C. Contescu, I.G. Duca, Ctin. Angelescu, Barbu Catargiu, Nicolae Dianu, Vespasian V. Pella, Savel Rădulescu și alții. România a fost reprezentată în structurile Societății Națiunilor de personalități importante precum: dr. Ioan Cantacuzino, Nicolae Titulescu, Dimitrie Gusti, George Oprescu, Elena Văcărescu, Emil Racoviță, Vasile Pârvan, G. Vlădescu-Răcoasa, H. Stahl, Ctin. Kirițescu, C. Ionescu-Mihăiești, D. Iancovici, D. Negulescu și N. Petrescu-Comnen. Delegații României la Geneva au venit cu propuneri de interes major pentru comunitatea internațională, cum ar fi: reprezentarea echitabilă a statelor membre în toate organele și instituțiile de la Geneva; extinderea numărului de membri; limitarea și reducerea cheltuielilor militare și a armamentelor; colaborarea economică; promovarea principiului bunei vecinătăți; menținerea și consolidarea păcii, etc. Nicolae Titulescu, unul dintre arhitecții Societății Națiunilor, a susținut cu înflăcărare ideea rolului și importanței acestei organizații în „menținerea păcii, în extinderea și consolidarea cooperării între state”4. Cu o gândire lucidă și critică, Titulescu a recunoscut limitele structurale și funcționale ale Societății Națiunilor, dar nu pentru a-i diminua importanța sau pentru a scădea încrederea în ea, ci pentru a încuraja acțiunea în vederea îmbunătățirii și perfecționării acesteia, pentru a elimina discrepanțele și a găsi mecanisme de acțiune directă și constructivă, menite să servească interesului general și să îndeplinească obiectivele sale fundamentale. 4 Nicolae Titulescu, Liga Națiunilor și Europa, București, Editura Academia de Științe Sociale și Politice, 1982, p. 56; 7 Nicolae Titulescu a subliniat frecvent natura politică și esențială a acțiunii de la Geneva, respingând perspectiva celor care considerau Societatea Națiunilor doar o entitate cu caracter tehnic. El a conceput-o ca pe o instituție cu o marcă politică distinctă, cu rolul fundamental de a proteja și consolida pacea, evitând repetarea tragediei primului război mondial. Meritul său a fost integrarea unor idei de acțiune internațională care acopereau toate domeniile relevante pentru îndeplinirea acestei misiuni, fie că era vorba de aspecte politice, juridice, economice, sociale, culturale sau umanitare. Pentru Nicolae Titulescu, Societatea Națiunilor a reprezentat un segment distinct al carierei sale politice, iar el însuși a fost un capitol inconfundabil în istoria organizației. Toți cei care au activat sub auspiciile Societății Națiunilor în perioada interbelică au păstrat în memoria lor întâlnirea cu Titulescu: un om, un român, un european, care a devenit și va rămâne un simbol al acestei organizații. Indiferent de problemele concrete discutate de organizație, Nicolae Titulescu a abordat problemele și soluțiile propuse prin prisma necesității de a elimina sursele de neîncredere, tensiune și conflict. Scopul său a fost consolidarea înțelegerii, colaborării și păcii în viața internațională. Contrar intereselor egoiste ale unor state care aduceau în organizația internațională doar preocupări înguste, Titulescu „a promovat o viziune generoasă în care interesele naționale erau armonizate cu interesele comunității internaționale”5. El a respins ideea că unele state ar trebui să aibă prioritate în cadrul comunității internaționale în detrimentul altora și nu a recunoscut privilegiile unor mari puteri. Prin principiul egalității în drepturi și respectării independenței și suveranității naționale, Nicolae Titulescu a contracarat încercările repetate ale marilor puteri de a institui un organism suprastatal în afara cadrelor stabilite de Societatea Națiunilor și de dreptul internațional. Ca reprezentant al unei națiuni printre cele de rang mijlociu și mic, el a susținut și promovat activitatea internațională în vederea păcii și securității în perioada interbelică. Diplomația sa a fost caracterizată de flexibilitate și suplețe, fundamentată pe principii de drept, cu scopul de a avansa interesele României și de a dezvolta relații cordiale cu toate statele, cu o atenție deosebită acordată vecinilor și intereselor țării. Nicolae Titulescu a fost un maestru al negocierilor diplomatice, obținând succes în dificile tratative privind reparațiile și datoriile de război ale României, problema optanților, definirea agresiunii, precum și încheierea convenției de la Montreux și reluarea relațiilor diplomatice cu U.R.S.S. El a pledat pentru diplomație bazată pe relații amicale între state, promovând înțelegerea, respectul reciproc și renunțarea la forță și amenințare cu forța în relațiile internaționale. Cu un 5 Idem, p. 58; 8 talent oratoric remarcabil, Titulescu a fascinat audiențele din parlament, din mediul academic și de la tribuna Societății Națiunilor. În celebrul duel oratoric cu contele Apponyi în „chestiunea optanților”6, Titulescu a demonstrat un ton fermecător, pasional și convingător, dar și politețea și respectul pentru adversar, reflectându-și patriotismul în fiecare cuvânt rostit. Titulescu a fost primit cu simpatie și respect pretutindeni, iar ideile și propunerile sale au fost receptate cu interes de mediile de informare. Idealist în credința sa în pace, dar și realist în validitatea punctelor sale de vedere și a acțiunilor întreprinse, Titulescu a militat constant pentru scoaterea definitivă a războiului și a propagandei beligerante din sfera internațională. Prin discursurile sale la tribuna Adunării și a Consiliului și în diferite conferințe internaționale, Titulescu a respins ferm teoriile beligerante și a pledat pentru o pedagogie a păcii, subliniind rolul fundamental al Societății Națiunilor în această direcție. Diplomatul român a exprimat ferm opoziția sa față de manifestările agresive ale militarismului japonez, fascismului italian și hitlerismului german. El a condamnat orice formă de agresiune și a pledat pentru soluții politice, realiste și pașnice, conforme cu interesele generale de pace și securitate internațională. Titulescu a susținut crearea unor organisme de securitate regională și continentală și elaborarea de instrumente juridice pentru consolidarea legalității internaționale și pentru eficientizarea procedurilor de reglementare a conflictelor. Securitatea pentru Titulescu a însemnat organizarea de structuri subregionale, regionale sau continentale menite să asigure respectarea normelor de drept internațional, stabilitatea politică și cooperarea între state, în vederea unei evoluții pașnice a relațiilor internaționale. A pledat pentru o relație strânsă între securitate și dezarmare, considerând că securitatea bazată pe înarmare perpetuează starea de insecuritate. Prin urmare, a insistat asupra măsurilor de dezarmare, cu accent pe forțele armate ale marilor puteri, sub strict control internațional. Rațiunea organizațiilor internaționale, precum Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, a fost determinată de nevoia de a proteja pacea și securitatea în Europa Centrală și de Sud-Est, în contextul în care Liga Națiunilor nu a putut impune respectarea propriei sale voințe, iar politicile agresive ale statelor fasciste au găsit toleranță din partea puterilor occidentale. Pentru Titulescu, orice formă de colaborare între națiuni în serviciul securității colective a implicat respectul față de tratatele de pace. A susținut că pacea și respectarea tratatelor sunt fundamentale pentru securitate, punând semnul egalității între revizionism și război, între respectarea tratatelor și menținerea păcii. 6 Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor, București, Editura Academiei Române, 1988, p. 32; 9 Pactul Briand-Kellogg a fost considerat de Titulescu ca un complement important la Pactul Ligii Națiunilor, oferind României un cadru solid pentru apărarea independenței și suveranității naționale, și contribuind la politica sa de securitate colectivă europeană. În ciuda faptului că a fost eliminat din guvern în 1936, Titulescu a continuat să lupte pentru cauza păcii și a securității, folosindu-și prestigiul și autoritatea diplomatică. Testamentul politic implicit al lui Titulescu, care se regăsește în opera sa pacifistă și contribuția sa doctrinară la dreptul internațional, a fost transmis posterității ca exemplu al activității sale în apărarea intereselor naționale ale României și a valorilor păcii și securității internaționale. Pentru elaborarea acestei lucrări, am investigat o gamă variată de surse, inclusiv monografii, colecții de documente, articole și studii, ce analizează activitatea României la Societatea Națiunilor și contribuția lui Nicolae Titulescu în cadrul acestei organizații cu vocație universală. Titulescu a rămas un personaj complex și fascinant, a cărui contribuție este încă subiectul multor cercetări și interpretări. Activitatea sa ca om politic, jurist și diplomat a lăsat o amprentă profundă în istoria internațională, iar ultimii ani din viața sa au rămas încă enigmatici pentru cercetătorii contemporani. Prin urmare, subiectul implică o continuă relevanță și interes. Surse precum memoriile lui Nicolae Iorga, Grigore Gafencu, Armand Călinescu, Raoul Bossy, Savel Rădulescu și Bucur Brănișteanu, împreună cu lucrări semnate de Eliza Campus, Emilian Bold, Keith Hitchins, Ion Grecescu, V. Netea, Gh. Buzatu și C.I. Turcu, oferă perspective diverse și importante asupra personalității și activității lui Nicolae Titulescu. De asemenea, am consultat surse variate precum izvoarele diplomatice, memoriile și însemnările contemporanilor, publicații periodice și lucrări academice, care au contribuit la conturarea unei imagini complete și complexe a rolului lui Titulescu în contextul internațional al perioadei interbelice. Next >